Eseu despre timp

Timpul… auzim peste tot ca timpul este relativ…. relativ la ce?

Eu as spune ca relativ la perceptia fiecaruia, varsta, personalitate, starea de moment.

Pentru mine, constat ca perceptia timpului este foarte legata de varsta. Cand eram copil, sigur, notiunea de timp imi era straina, ziua era o joaca, o aventura si o explorare continua de dimineata pana seara. I-adevarat ca seara ne aduna pe la casele noastre, dar nu era decat o pauza; totul continua a doua zi. Atunci timpul era infinit.

Mai apoi s-au schimbat lucrurile si timpul a capatat alte valente. In adolescenta a aparut senzatia ca timpul trece foarte greu cand ma plictiseam, cum ar fi orele de la scoala care nu-mi placeau, sau ca zboara atunci cand aveam ceva interesant de facut si mai ales cand ma grabeam undeva si eram in intarziere…. (asta n-am inteles-o niciodata… indiferent cat ma straduiam, pentru ca eu abia clipeam si treceau 10 minute!! Parca era un complot universal!) Bineinteles ca nu eu eram de vina, timpul era intotdeauna.

Si acum patesc la fel, dar gestionez mai bine universul. Ha! Acum, cand ma grabesc si sunt in intarziere, toate colaboreaza cu mine: stopurile se fac verzi, orasul se goleste, metroul vine la fix chiar atunci, liftul fuctioneaza, ca si cum universul vazand ca nu ma poate convinge s-a hotarat sa ma ajute in loc sa ma incurce. Si recunosc ca acest aranjament imi convine foarte tare!

Mai erau in adolescenta momentele alea lungi de plictiseala, in care stateam degeaba si contemplam la ce as putea sa fac cu viata mea si in care parea ca nimic nu are sens si tot asteptam o schimbare dar fara sa iau insa nici o atitudine… ce ciudati (fraieri) sunt si adolescentii astia…! Sa nu te prinzi cate lucruri frumoase si utile sunt de facut pe lumea asta, sa lasi sa treaca timpul asa degeaba pe langa tine… ce irosire de timp! Ce pacat! Sigur ca atunci nu percepeam asa lucrurile dar, acum, uitandu-ma inapoi pot spune ca a durat prea mult, puteam sa ma trezesc mai devreme; procesul asta pe care eu l-as numi „maturizare” si care da, vine (ar trebui sa vina) cu trecerea timpului. E interesant cum functioneza: cand esti mic, ti se tot vorbeste de „maturitate” dar conceptul ramane intangibil, abstract, pana cand, intr-o zi, iti dai seama ca face parte din tine.

Bine, acum intre noi fie vorba, sunt oameni care nu se maturizeaza deloc cu trecerea anilor. Si asta nu in sensul ca raman copii si stiu sa se bucure de viata, lucru care dupa mine, e foarte important si face de asemenea parte din procesul de „maturizare”; pur si simplu raman cu nesigurantele, dilemele, nefericirea si neterminarea unui adolescent timpuriu si netrecut prin viata. Mare pierdere!

Trebuie sa vorbim acum si de timpul indragostitilor. Cand esti indragostit timpul nu mai conteaza, totul e frumos, sensibil, plin de emotii, fluturi in stomac si ai senzatia ca toata lumea e a ta (ma rog, a voastra) ca esti invincibil si poti face orice si totul va fi bine. Frumos sentiment! Indragostitii pierd cu totul notiunea timpului si asa ar trebui sa fie.

Sunt multe feluri de a fi indragostit, poti fi indragostit de persoana din fata ta, poti fi indragostit de ideea de a fi indragostit sau poti fi indragostit de proiectia perceptiilor tale asupra persoanei din fata ta, dar oricum ar fi, eu sunt de parere ca toata lumea ar trebui sa treaca prin aceasta stare mai devreme sau mai tarziu si lumea atunci ar fi mai buna.

M-a surpris putin discutia in care mi-ai asociat starea de indragostit cu stresul. Dar inclin sa fiu de acord mai ales cand vorbim de varsta adolescentei (atunci sunt mult nesigurante si incertitudini si sentimentul asta pe cat este de frumos si naiv este foarte puternic si neasteptat si incontrolabil si navaleste cu tot ce are, fara preaviz, peste o structura subreda si o personalitate si minte in formare care se straduie sa se defineasca… normal ca vorbim de stres in toate formele lui, pentru ca de multe ori stim ca totul e doar un joc de sansa si noroc). Dar cred ca e cu totul diferit daca vorbim de adultul indragostit. Sa te indragostesti la maturitate mi se pare cu totul diferit. E mult mai intens si mai usor deci poti sa te bucuri si sa te lasi sa simti mai mult si pana la capat pentru ca nu mai exista nesigurantele varstei si in acelasi timp e mai rational si mai constient din cauza ca vezi totul cu alti ochi, cu alta minte. Un lucru insa va ramane ca un numitor comun: timpul nu va mai conta pentru cei doi. Dar, din cauza ca lumea acum stie ce vrea, ce cauta, ce-si doreste, cand gaseste acel lucru, toate se intampla mult mai repede (ceva ce pentru niste adolescenti ar fi clasificat ca incostienta, merge foarte bine pentru oameni maturi). Am doi prieteni, amandoi trecuti prin alte casatorii, care s-au gasit si s-au placut intr-o luna, a doua luna erau mutati impreuna si se hotarasera deja sa se casatoreasca. Sunt impreuna de 6 ani.

Acum sa revin la maturitate. Cum trece timpul acum? E cu totul alta poveste! Acum trece atat de repede ca n-am timp sa-l constientizez. Acu e primavara, acu e iarna. Din cand in cand, in valtoarea evenimentelor trebuie sa ma opresc, sa-mi propun sa respir adanc si sa constientizez momentele. E frumos, nu e mai mult decat pot sa duc si nu e cu stres foarte mare decat pe scurte momente de timp (stresul cred ca-l gestionez destul de bine). Sunt atat de multe lucruri pe care vreau sa le fac, nu stiu de care sa ma apuc mai intai si 24 de ore intr-o zi nu sunt de ajuns. Plictiseala….nu cunosc notiunea (cred ca e pentru oameni „odihniti” cum le zic eu…). Rutina… nici atat. Fac asa multe lucruri si asa diverse ca dupa ce trece o saptamana mi se pare ca a trecut o luna!

Dar si acum mai sunt momente in care timpul parca sta in loc, cand astepti vesti legate de sanatatea, soarta sau cariera ta sau a celor dragi.

Deci da, sunt foarte de parere ca timpul este relativ!

“Timpul este prea lent pentru cei care asteapta, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plang, prea scurt pentru cei care sarbatoresc, dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.” William Shakespeare

Eu ma declar un prieten al timpului, desi se poate spune despre el, pe buna dreptate, ca e cam incapatanat, cu o viziune ingusta si lipsit de imaginatie, pentru ca nu face altceva decat sa treaca, fara compromisuri, fara opriri, si sigur fara nici o intoarcere. Eu nu sunt pentru nemurire, lucrurile trebuie sa se mai schimbe din cand in cand, unde mai pui ca daca am fi nemuritori ar fi asa o plictiseala si foarte putine lucruri ne-ar mai motiva. Deh! Natura umana, ce sa-i faci?!  (s-au facut si ceva filme pe acest subiect)

Mie mi se pare ca trecerea timpului vine cu multe avantaje cum ar fi cresterea in inaltime, deci accesul nelimitat in parcurile de distractii; lasand gluma la o parte, n-am inteles niciodata oamenii care sunt nefericiti de ziua lor sau nu vor sa-si spuna varsta… Mi se pare ca avansarea in varsta te face mai intelept, mai experimentat, mai trecut prin viata, deci de ce nu ti-ar placea sa afirmi toate astea? Da mi se pare ca bunicii ar trebui sa arate a bunici, nu a Ken si Barbie (fara personalitate dar cu pielea neteda!)

Sigur unii imbatranesc mai frumos, altii cu cicatrici adanci, dar v-ati uitat vreodata in ochii unui batran incercat de viata, plin de riduri si ars de soare? Cate povesti pot sa spuna!

Intrebati un fotograf. Sigur, oamenii tineri sunt frumosi, dar portetele celor in varsta vorbesc fara cuvinte!

Sunt foarte curios sa descopar ce-mi rezerva timpul mai departe.

.